Te iert pentru că te-am iubit, te iert că am sperat că dacă te iubesc puțin mai mult mă vei vedea la fel, te iert că te-am crezut – pentru toate promisiunile pe care mi le-ai făcut și nu le-ai respectat.
Te iert că m-ai lăsat să te iubesc, te iert că am crezut că lângă tine voi fi în siguranță și mai presus de toate te iert că am crezut că am nevoie de un om care să mă iubească ca să mă pot iubi pe mine. Te iert pentru că am învățat că nu trebuie să fac nimic din toate astea ca să fiu iubită. Te iert ca să te ierți tu pe tine și ca să se facă liniște la mine-n cap. E prea mult haos și sunt prea puțină eu câteodată ca să pot conține tot.
Te iert pentru că mă doare și pentru că vreau să merg mai departe uitându-mă în față și nu învârtindu-mă în jurul a ceea ce a fost.
Te iert pentru că o parte din mine renaște astăzi, iar tu nu-mi mai ești de folos. Te iert pentru că vreau să rămâi trecut și nu prezent și viitor, de acelea mă voi ocupa singură (așa cum m-ai învățat că pot). Te iert pentru că privirea ta a rămas rece, iar tu doar o umbră a ceea ce ai rămas. Pentru că atunci când m-am uitat la tine n-am știut cine ești, sau mai degrabă ce versiune ai vrut să-mi prezinți.
Te iert pentru naivitatea de care am dat dovadă și despre ce culoare de negru am descoperit când mi-am dat seama că tu și cu mine avem drumuri separate. Dar mai ales pentru cât de ușor te-ai dus de parcă așteptai să cedez prima ca să nu trebuiască să zici tu primul “stop”. N-ai avut curaj, așa-i?
Te iert pentru toate întrebările pe care le primesc de la cel mic, pentru care nu am răspuns și pentru frica pe care o duc uneori că nu sunt o mamă suficient de bună pentru potențialul lui.
Te iert pentru fiecare gol în piept pe care l-am simțit atunci când am scos fiecare hăinuță din dulapul celui mic și am băgat-o într-o cutie de Ikea și pentru fiecare amintire care a venit odată cu ele.
Te iert pentru cele 2 pisici pe care le-am lăsat în urmă atunci când am plecat și să știi că încă mă mai gândesc dacă au mâncat azi sau dacă le e bine. Te iert pentru tot ce am lăsat în spate și pentru cât de singură mă simt uneori după ce copilul adoarme. Încercând să acopăr liniștea cu muzică, pentru că mi-e frică.
Te iert pentru toate maratoanele pe care le duc la bun sfârșit zi de zi, încercând să fiu eu Super Woman, așa cum îmi zice T.
Te iert pentru toate atacurile de panică și crizele de anxietate. Pentru cum s-a simțit patul nostru rece și gol în seara de dinainte să plec.
Te iert pentru tot…
Dar nu te iert pentru anii pe care i-am pierdut.
Nu te iert…aici nu pot încă, oricât m-aș convinge, nu sunt datoare și nici obligată să iert tot. Pentru că puteam să-i folosesc iubind un om mai bun, iar acum trăiesc cu incertitudinea că nu aș putea iubi un om bun. Sau dacă-l voi cunoaște vreodată.
Cine știe poate timpul mai are încă grația să modeleze ce-a rămas.
Dar nu te iert încă pentru timpul care s-a dus și nu s-a fructificat. Mi-ai promis că o să rămânem prieteni, dar prietenia ta are gust amar.
Tu ai putea să te ierți?
Pentru că eu nu, încă!
Leave a Reply