Azi e una din zilele în care orice aș face dau nas în nas cu lacrimile. În orice cameră merg, în orice culoare de îmbrăcăminte, în gustul mâncării și așa mai departe. Pentru că din păcate în viață nu putem alege momentele când suntem triști sau fericiți. Ele doar se întâmplă.
Astăzi o să-ți fac un tur în mintea unei femei și-mi doresc ca articolul acesta să fie citit în parte de multe femei, cât și de bărbați. Pentru că la ei vreau să ajung acum. Gândurile unei femei pleacă de la un lucru simplu și de acolo pornește un lung și interminabil șir de „what if?” – atunci când nu suntem oprite la momentul potrivit.
De ce vreau să vorbesc în mod special cu sexul masculin? Pentru că vreau să înțelegeți rolul vostru în viața unei femei. Și rezultatul gândirii haotice atunci când ne lipsește ancorarea în prezent, susținerea și echilibrul.
Luați-vă de ronțăit pentru că articolul e lung.
…Totul a început cu micul dejun și o tabletă pusă strategic pe masă care rula continuare unui film început cu o seară înainte. După 20 de minute petrecute învârtind niște ouă într-o tigaie și un plating modest, a urmat să mă așez la masă, iar acel buton de „play” din ecranul tabletei, a pornit alt film decât cel pe care mă așteptam să-l văd.
„Nothing’s Gonna Hurt You Baby” – melodia care rula pe fundalul filmului (pentru cei care nu știu este a celor de la Cigarettes After Sex); vinovata care a întrerupt pofta de mâncare și a pornit puhoiul de lacrimi. Uitasem de ea de câțiva ani buni, alte amintiri au fost scrise peste între timp.
Puțin context, pe vremea când ascultam melodia asta, stăteam cu fostul soț prin Vama Veche cu picioarele în nisip sau mă prindea dimineața cu capul pe pieptul lui visând la „viitorul nostru” și câți copii vom avea. Doar unul…și, între timp, povestea noastră s-a încheiat.
În timp ce amintirile ieșeau una câte una la suprafață, n-am putut decât să simt un oarecare sentiment de furie care construia la interior. Nu l-am înțeles la început dar am știut că era legat de acei ani frumoși pe care i-am pierdut sperând și construind vise (vezi aici). Și nu de vise mă leg aici, ci de faptul că am ajuns la o realizare subită că în mai puțin de 5 luni urmează să fac 30 ani, iar cea mai mare parte a anilor a fost petrecută lângă el.
Cred că intrasem într-un șoc pentru că simțeam că se termină un capitol căruia nu eram pregătită să-i dau drumul. Am trăit în 10 ani cât alții într-o viață și-o zic fără nicio exagerare.
Am cunoscut oameni, am re-cunoscut oameni, am văzut locuri, am iubit, am crescut un copil, o familie …o casă. Și apoi l-am luat pe cel mic de mână și le-am lăsat pe toate-n urmă.
Simțeam nevoia să țip la el, să-l sun, să-i zic ce simt, dar știam c-o fac degeaba. Nu e ușor când de cealaltă parte a mesei este un scaun gol.
Mi-aș fi dorit să încerce mai mult, să fie un tată mai bun, să nu împărțim weekendurile concurând la titlul de cel mai bun părinte. Aș fi vrut să-i trimit melodia împreună cu un „Îți mai amintești?”…în loc să-mi țin fața-n palme în bucătărie. Dar din nou, nu alegem când suntem triști.
Am fost speriată și furioasă pentru că nu am vrut ca micul meu T să crească văzându-mă așa. Știam că pot mai bine și primul pas deja-l făcusem. Pentru că adevărul este că atunci când ești mamă singură ești obligată să fii și mamă și tată în același timp. Iar eu eram obosită de mult de rolul de tată.
M-am gândit atunci că va ajunge la pubertate și va avea nevoie de un model masculin care să-i arate cum să-și radă barba sau cum să folosească o bormașină. Și nu de cineva care să-l facă să se simtă că merge pe coji de ouă în jurul lui.
Cred că ce-mi lipsește de fapt este acel sentiment de eliberare, de liniște sufletească după ce o poveste s-a încheiat – „closure” cum îi zice în engleză. Și asta am încercat să obțin prin acest articol.
Am înțeles acum că în acel capitol numit cei „20 ani ai mei”, nu am lăsat doar bărbatul, ci și masculinitatea care mă acaparase, promisiunile neîmplinite și convingerea că dacă am petrecut atâția ani iubind omul nepotrivit, pot să fac loc și pentru cineva potrivit în viața mea.
In the end everything hurt me, ironic nu? Dar sper că la 30 de ani să nu-mi pierd speranța în bărbați. Sper că atâta viață trăită în 10 ani cu succes și cunoștințele dobândite la pachet, să-mi aducă un final de film mai strașnic decât până acum.
30 te aștept, puțin pregătită, puțin timidă…dar sunt aici. Show me what you got best!
P.S: Micul dejun se răcise, dar nu m-am întors la el. Am aprins o țigară în schimb.
Leave a Reply