Capitolul I: Ziua în care am recunoscut că nu mai pot
Nu știu exact când s-a întâmplat. Poate într-o dimineață în care am pus ibricul cu apă pe plită să fac un ceai și am uitat să deschid focul. Sau poate într-o seară în care am adormit cu laptopul pe genunchi și gândul că „mâine o să fie mai ușor”. Numai că…nu a fost.
Mult timp am crezut că sunt doar obosită. Că dacă dorm mai mult în weekend o să-mi revin și trece ceața. Doar că așa am ajuns să trăiesc așteptând doar weekendurile și nu m-am mai bucurat de restul zilelor din săptămână. Dar corpul meu știa mai bine. Într-o zi, pur și simplu n-a mai vrut. Nu s-a mai ridicat ușor din pat, nu s-a mai entuziasmat la nimic. Eram constant cu telefonul în mână, cu un scroll infinit pe Instagram, ca o disociere la durerea pe care o simțeam.
Pentru prima dată după mai mult timp, nu am mai putut.
Am plâns. Fără motiv, fără explicație, fără să mă pot opri. Am simțit că totul e prea mult: copilul, munca, tăcerea din casă, presiunea de a fi „bine”, imaginea femeii care se descurcă singură. A fost o zi în care mi-am dat seama că nu e doar oboseală, era un gol mai adânc. Era un strigăt de ajutor, dar problema era că nu aveam cui să-i cer ajutorul. Nu pentru că nu aș avea cui. Ci pentru că nu știam pe nimeni care să se fi simțit atât de prăbușit emoțional și să-mi poată vorbi din experiența lui ca să mă poată aduce pe linia de plutire.
Semnalele pe care le-am ignorat
Nu sunt omul care să pună lucrurile sub preș, dar o bună parte din timp am ignorat semnelele care mă duceau la epuizare, deși le știam și le simțeam. Am mers pe premiza că dacă mă țin destul de ocupată, mă țin departe de tristețe (pentru că am refuzat să fiu tristă în fiecare zi). Până când nu mi-am dat nici timp să plâng sau să am o zi proastă.
Mă trezeam deja epuizată, sau aveam insomnii care mă făceau să adorm la 3 dimineața. Îmi pierdeam răbdarea pentru lucruri mici. Râsul copilului, care altădată îmi umplea sufletul, mă găsea nepregătită. Iar zâmbetul devenise un reflex social, nu o trăire.
Îmi spuneam în gând: „Toată lumea are probleme.”.
Vinovăția care te ține captivă
A recunoaște că nu mai poți vine la pachet cu o presiune uriașă. Cum să spui „nu mai pot” când ești mamă? Când copilul te privește cu ochii lui mari și are nevoie de tine. Când la muncă trebuie să livrezi tot fără greșeală, iar dacă vreodată bagajul emoțional te încurcă ai putea fi dată și afară.
Cum să fii de fier când sufletul ți se rupe în bucăți?
Am trăit cu sentimentul că dacă mă prăbușesc, totul se va prăbuși. Că nu am voie să cedez. Dar adevărul este că în tăcerea dintre două respirații grele mi-am dat seama că nu sunt neputincioasă, sunt un om. Iar oamenii au și ei nevoie de o pauză.
Totul se simte diferit când nu ai un plan B sau o persoană lângă tine care să mai ia puțin din greutatea lucrurilor. Adevărul este că toți avem nevoie de cineva care să ne prindă atunci când cădem.
Recunoașterea – primul pas spre vindecare
În ziua acea m-am așezat pe podea și am zis cu voce tare, tot ce ceea ce țineam în mine de atât de mult timp. Tot ceea ce mă speria, tot ceea ce mă ținea trează cu ochii în tavan cu săptămânile. Și tot ce mă făcea să mă simt nervoasă.
A fost dureros dar în același timp eliberator. Pentru prima dată am simțit că nu trebuie să duc totul singură. Că pot avea o zi proastă fără să fiu o mamă rea sau o femeie slabă.
Recunoașterea nu este slăbiciune. Este curaj.
Este începutul unei povești noi în care înveți să respiri din nou, să te pui și pe tine pe listă, să te ierți că nu ești perfectă.
Dacă și tu simți că nu mai poți. Respiră, ia o pauză. Nu trebuie să demonstrezi nimănui nimic. Pentru că în ziua în care recunoști că nu mai poți…începi de fapt să te vindeci.
Am decis că acest Sindrom al stresului prelungit, cu care ne confruntăm mai toți în ultima perioadă, are nevoie de mai mult de un articol ca să poată fi explicat și înțeles ca atare. Așa că am grupat totul într-o mini serie de 6 articole.
În articolul următor voi vorbi despre ce înseamnă să fii disponibilă pentru toată lumea, mai puțin pentru tine.
Leave a Reply