Lecția mea a venit vara aceasta. La scurt timp după ce eu și cel mic ne-am mutat. Ne-am întâlnit în parcul de copii, amândoi divorțați, amândoi cu un copil la purtător.
Era amuzant, nu părea să aibă două picioare stângi, se descurca destul de bine la flirtat, putea să întrețină o conversație fără să-și verifice telefonul din 5 în 5 minute. Per total simpatic, avea un interes față de mine și am zis de ce nu? Hai să vedem unde ajung lucrurile..
Nu departe, în final.
L-am sunat într-o seară târziu, stabilisem că mă va duce acasă după o petrecere. Aveam mai multă încredere în el decât într-un Uber. Eram chiar entuziasmată pentru că trebuia oricum să ne vedem să vorbim.
N-a răspuns.
Am ezitat, ceva îmi spunea că nu e bine. Am scris un mesaj. Niciun semn.
A doua zi i-am spus că nu mi-a plăcut ce a făcut.
Tăcere…
Și poate că în tăcerea lui am primit de fapt tot ce aveam nevoie să știu.
A dispărut brusc și fără motiv după ce cu o săptămână înainte mă sunase să-mi spună că vrea să facă lucrurile cum trebuie față de mine. Că nu s-a comportat cum trebuie, că merit mai mult, că sunt altfel de femeie și pe el fix chestia asta l-a speriat.
Mi-a luat timp să înțeleg că oamenii nu dispar din greșeală, ei aleg să o facă. Și de cele mai multe ori nu pentru că e ceva în neregulă cu tine, ci pentru că nu știu cum să fie sinceri.
E mai ușor să taci decât să spui „nu pot” sau „nu vreau”.
Știm clasica poveste de If he wanted to, he would…dar genul acesta de emotional roller coaster este fix ceea ce m-a împins spre episodul de burnout.
M-am supărat, mai degrabă spus am fost dezamăgită. M-am întrebat de zeci de ori ce am făcut greșit.
Adevărul? Nimic.
Singura „greșeală” a fost că am așteptat explicații de la cineva care nu avea curajul să le ofere.
Și cumva am pus puțin mai mult potențial pe o lecție. Te-ai prin tu.
Săptămâna ce a urmat am încercat să-l mai sun, dar la fel, niciun răspuns. Se simte ciudat asta de la o persoană care știi că este mereu cu telefonul în mână.
Dar știi ce e și mai deranjant? Când îți iei ghost fix de la persoana care avea interes pentru tine.
L-am blocat, apoi l-am deblocat. Nu pentru el, ci pentru mine. Pentru că o parte din mine încă spera la o închidere.
Dar închiderea nu a venit și am învățat că uneori trebuie să ți-o oferi singură.
Nu cred că se mai întoarce, mi-am zis. Și, sincer, nu sunt sigură că i-aș mai da o șansă.
Pentru că, oricât de mult aș fi vrut atunci să-i fac loc în viața mea, acum văd cât de ușor a plecat. Și cumva, când cineva pleacă atât de ușor, îți arată că locul acela pe care tu îl pregătisei cu grijă n-ar fi știut să-l țină cald.
E un amestec ciudat între dor și dezamăgire. Dorul de ce a fost, și dezamăgirea că n-a fost mai mult.
Știi ce e mai trist? Că femeile hotărâte ca mine, cu mintea limpede și cu sufletul obosit doar de atâtea încercări sunt cele la care se renunță primele.
Noi nu cerem mult. Doar adevăr, respect și o prezență care să nu doară.
Dar aparent, pentru unii bărbați, asta e prea mult.
Mi-am dat seama că, atunci când o femeie e așezată cu ea însăși, devine o oglindă. Și nu toți pot privi în oglinda aia.
Unii văd acolo propriile frici, lipsa de curaj, neputința de a se ridica la nivelul unui om care știe ce vrea.
Așa că fug.
Și noi rămânem cu întrebările, cu dorul, cu „poate dacă”. Până într-o zi, când obosim să ne mai întrebăm.
Și atunci începem să înțelegem că nu e despre „n-a fost să fie”. E despre faptul că noi suntem prea vii ca să fim iubite de cineva care trăiește pe jumătate.
Poate că femeile puternice nu sunt greu de iubit.
Poate doar e nevoie de un bărbat care să nu se sperie atunci când vede cât pot iubi ele.
Pentru că noi putem oferi fără ezitare tot ceea ce cerem.
Până atunci…Ne ridicăm, ne scuturăm și ne punem rujul preferat.
Pentru că uneori, vindecarea începe exact așa: cu un zâmbet ușor ironic și cu gândul că…da, poate data viitoare o să fie cu adevărat pe măsura mea.
Important este să nu te descurajezi.
Leave a Reply